Săpând în oglindă

Oglinda e unul dintre dispozitivele optice cele mai întrebuințate, atât în sens literar cât și științific, pentru a reflecta asupra naturii realității ori asupra stărilor de conștiință, în procesele cunoașterii lumii și ale sinelui. Chiar dacă, în viața cotidiană, oglinda e asociată copierii realității, în lumea artei ea devine un instrument explorativ prin intermediul căruia se pot deconstrui aparențele. În practica arheologiei creative a cunoașterii, procesul de săpare în straturile realității nu duce doar la descoperiri în scopul de a reabilita un sens în mod special ținut ascuns, ci chiar la noi construcții ale substraturilor ce pot duce către locuri care poate nu au existat niciodată în trecut. Privind în adâncime, pe axul optic care coboară în spatele oglinzii, conștiința auctorială se poate deopotrivă aștepta la surprinderea unui moment optim al înregistrării transgresiunii realității care s-ar fi constitut din punctul zero al unui focar inițial, ori la constituirea inopinată a unor meta-imagini la granița dintre trăirea cotidiană și conceperea impactului existențialității.