Privind în tunel dinspre lumină

În lumea noastră aparent încărcată de evenimente, care ne influențează percepția într-un mod aleatoriu, ne putem situa creativ într-un context care ar răspunde condiționărilor propriilor noastre experiențe. Într-o oarecare măsură, conștientizăm și relația cauzală dintre determinările poziționărilor noastre conceptuale, parcurgerea unor stadii de învățare și execuție tehnică și trăirea socială a unor stări emoționale. În efortul de înțelegere a parcurgerii unui traseu al concepției artistice, realizăm legătura strânsă dintre stabilirea unui obiectiv și necesitatea evaluării rezultatului din perspectiva analizei eșecurilor.

Sintagma „putem întrevedea deja luminița de la capătul tunelului”, atât de des pronunțată în spațiul balcanic în perioada perpetuei tranziții de la regimurile socialiste „perdante” la regimul capitalist „triumfător”, a ajuns în cele din urmă să fie corect interpretată ca o „momeală politică” ce legitima stagnarea în tranziție pentru satisfacerea unor interese obscure. În replică, dacă ar fi să ne situăm, oarecum utopic, de cealaltă parte a unui tunel pe care putem presupune că l-am parcurs, ne-ar face să conștientizăm cât de dificile ar fi răspunsurile la atât de multe întrebări: dacă a existat o țintă clară, dacă a fost îndreptățită o anumită preconizare temporală, dacă a meritat angajarea tuturor să parcurgă traseul dintr-un singur tunel.

Expoziția a explorat această metaforă a tunelului și a chestionat morala alegoriei mitului platonician al peșterii. Relația dintre artiști și public e una de complicitate, în care strategiile deconspirării sunt (auto)sabotate de diferitele realități din perspectiva cărora privim ceea ce se presupune că ar fi prezentul. Deși e răsturnată printr-un efect optic, realitatea va rămâne tot timpul de partea cealaltă a tunelului pe care nici măcar nu știm dacă îl parcurgem.